joi, 2 noiembrie 2017

Adriana Lisandru


vorbim tot mai rar. chiar și-atunci, 
cuvintele ne bat la ușă cu sfială, 
de parcă se tem că ne vor găsi 
făcând pe ascuns dragoste 
cu nefericirile noastre. 

nici timpul nu vrea să mai treacă. 
a-ncremenit privindu-ne în ochi, 
pândind în tăcere momentul prielnic, 
să ne înăbușe sub pernele gândului 
ca pe niște prinți născuți din flori. 
mi-e inima grea de atâta nimic. 
dacă m-ai atinge, ar țâșni din mine 
șuvoaie de nopți plumburii. 

uneori îmi doresc să desfac amintirea 
fâșie cu fâșie, fir cu fir, 
cum ai desface-o scoarță de mesteacăn. 
să-i inspir mirosul 
și să adorm visând 
că, totuși, n-am murit 
până la miez. 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu