vorbim tot mai rar. chiar și-atunci,
cuvintele ne bat la ușă cu sfială,
de parcă se tem că ne vor găsi
făcând pe ascuns dragoste
cu nefericirile noastre.
nici timpul nu vrea să mai treacă.
a-ncremenit privindu-ne în ochi,
pândind în tăcere momentul prielnic,
să ne înăbușe sub pernele gândului
ca pe niște prinți născuți din flori.
mi-e inima grea de atâta nimic.
dacă m-ai atinge, ar țâșni din mine
șuvoaie de nopți plumburii.
uneori îmi doresc să desfac amintirea
fâșie cu fâșie, fir cu fir,
cum ai desface-o scoarță de mesteacăn.
să-i inspir mirosul
și să adorm visând
că, totuși, n-am murit
până la miez.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu