...am gasit într-o revistă mai veche un articol al poetului Andrei Ciurunga:
Mari poeţi, români sau străini, au făcut enigmistică în opera lor, precum maître Jourdain făcea proză. Adică fără să ştie. Nu mă refer la întâmplătoarele metagrame involuntare, obţinute din rime, ca de pildă boare-soare sau elegant-elefant, nici la zeppa de tipul camion-campion sau raniţă-graniţă. Asemenea jocuri de cuvinte se află cu miile în poeziile lumii şi ele nu pot intra în vederile noastre atunci când vrem să ne referim cu seriozitate la aportul poeţilor pe tărâm enigmistic.
Este ştiut că enigma, în sensul strict rebusist al cuvântului, se poate defini astfel: jocul în care trebuie să se descopere o noţiune mascată, descrisă în termeni metaforici sau perifrazici, fără a se cita în text cuvântul în cauză. Câţiva dintre marii scriitori ai literaturii universale (Goethe, Schiller, Voltaire) au creat enigme pe care le-au şi privit ca atare cu bună ştiinţă. Alţii le-au realizat involuntar, sau, în orice caz, fără a le considera astfel. Asupra acestora voi stărui în rândurile ce urmează, socotindu-le drept cele mai spontane dovezi de penetraţie a poeziei în sfera preocupărilor noastre.
Poezia "Belşug" a lui Tudor Arghezi (poet solicitat cândva să se manifeste şi ca rebusist declarat!) reprezintă una dintre cele mai izbutite enigme dăruite liricii şi rebusismului deopotrivă. E suficient să cităm prima strofă, invitându-l pe cititor să continue el însuşi lectura din volumul maestrului: "El, singuratic, duce către cer / Brazda pornită-n ţară de la vatră. / Când îi priveşti, împiedicaţi în fier, / Par, el de bronz, şi vitele-i de piatră."
Soluţia, cifrată aici, dar şi clarificându-se pe parcursul lecturii, nu poate fi decât una singură: plugarul. Arghezi nu consemnează această noţiune nici în text, nici în titlul poeziei, lăsându-ne satisfacţia de-a o descoperi noi, prin bogăţia de metafore venite să lumineze subiectul. Poate fi socotită o pierdere pentru enigmistică faptul că în poezia argheziană "Lumină lină", meşterul menţionează cuvântul "albină", desconspirându-ne "poanta". Dar până a nu fi ajuns la ultima strofă, calitatea tainei este incontestabilă: "Cum te găseşti, uşoară zburătoare, / Zăcând aici, pe-o margine de drum, / Şi nu dormind într-un polen de floare, / Învăluită-n aur şi parfum? // Neascultând de vântul de la stup, / Te-ai aruncat în plasa verde-a zilei / Şi darurile-acum, ale zambilei, / Puterile-amorţite ţi le rup. // Voind să duci tezaurul de ceară, / Te prăbuşişi din drumul cel înalt. / Cine-o să vie, trupul tău de-afară / Să-l caute şi-n jur să sufle cald? // Cu aripa-n ţărână şi în vis, / Strânge la piept comoara ta deplină. / Cât te iubesc, frumoasa mea albină, / Că sarcina chemării te-a ucis! "
Aceeaşi observaţie rămâne valabilă şi pentru "Albatrosul" lui Charles Baudelaire, în care denumirea păsării (helas) apare în strofa a doua a memorabilei poezii.
Nu putem vorbi despre enigmele în versuri create de marii poeţi fără a aminti de inspiratele traduceri din Heredia, aparţinând regretatului rebusist şi poet Florentin Titus Vasilescu. Nu mai ştiu azi dacă printre numeroasele sale tipărituri nu figurează şi următorul sonet al al poetului parnasian, transpus în româneşte cu mai bine de jumătate de secol în urmă de Nicolae Timiran: " Prin câte reci oceane, prin câte aspre ierne / Nici tu nu ştii, uşoară minune sidefată! / Te-ai învârtit în hăuri verzui , învolburată, / În vasta legănare a undei ce se cerne? // Acum, sub cer, culcată pe aurite perne / Visezi pe liniştita arenă departată. / Speranţa ta e însă amarnic înşelată, / Căci tot răsună-n tine oceanele eterne. // Mi-e sufletul de-o vreme o carceră sonoră: / Ca tine el suspină întruna şi imploră / Duioasele refrene din vechile chemări; / Când inima, de chipul ei scump o mai simt plină / Aud şi eu în taină ca marea în surdină / Vuind încet furtuna din depărtate zări."
Soluţia, aflată la îndemâna oricui, ar fi: scoica.
Enigmele în versuri fac parte din elita problemelor rebusiste, atât prin măiestria cu care au fost realizate de mari poeţi ai lumii (faptul că au fost create involuntar exclude până şi ideea de joc!), cât şi prin satisfacţia estetică oferită dezlegătorului. Amatorilor dispuşi să creioneze de aici înainte enigme, le revine o sarcină dificilă. Nefiind constrânşi să utilizeze anumite cuvinte obligatorii (ca la ligamente, acrostihuri sau metagrame ), autorii acestor poezii trebuie să apeleze constant la metaforă şi să fie în stare s-o facă să strălucească. Dar aici - intrăm în competiţie cu Arghezi, Baudelaire sau Heredia!
Mari poeţi, români sau străini, au făcut enigmistică în opera lor, precum maître Jourdain făcea proză. Adică fără să ştie. Nu mă refer la întâmplătoarele metagrame involuntare, obţinute din rime, ca de pildă boare-soare sau elegant-elefant, nici la zeppa de tipul camion-campion sau raniţă-graniţă. Asemenea jocuri de cuvinte se află cu miile în poeziile lumii şi ele nu pot intra în vederile noastre atunci când vrem să ne referim cu seriozitate la aportul poeţilor pe tărâm enigmistic.
Este ştiut că enigma, în sensul strict rebusist al cuvântului, se poate defini astfel: jocul în care trebuie să se descopere o noţiune mascată, descrisă în termeni metaforici sau perifrazici, fără a se cita în text cuvântul în cauză. Câţiva dintre marii scriitori ai literaturii universale (Goethe, Schiller, Voltaire) au creat enigme pe care le-au şi privit ca atare cu bună ştiinţă. Alţii le-au realizat involuntar, sau, în orice caz, fără a le considera astfel. Asupra acestora voi stărui în rândurile ce urmează, socotindu-le drept cele mai spontane dovezi de penetraţie a poeziei în sfera preocupărilor noastre.
Poezia "Belşug" a lui Tudor Arghezi (poet solicitat cândva să se manifeste şi ca rebusist declarat!) reprezintă una dintre cele mai izbutite enigme dăruite liricii şi rebusismului deopotrivă. E suficient să cităm prima strofă, invitându-l pe cititor să continue el însuşi lectura din volumul maestrului: "El, singuratic, duce către cer / Brazda pornită-n ţară de la vatră. / Când îi priveşti, împiedicaţi în fier, / Par, el de bronz, şi vitele-i de piatră."
Soluţia, cifrată aici, dar şi clarificându-se pe parcursul lecturii, nu poate fi decât una singură: plugarul. Arghezi nu consemnează această noţiune nici în text, nici în titlul poeziei, lăsându-ne satisfacţia de-a o descoperi noi, prin bogăţia de metafore venite să lumineze subiectul. Poate fi socotită o pierdere pentru enigmistică faptul că în poezia argheziană "Lumină lină", meşterul menţionează cuvântul "albină", desconspirându-ne "poanta". Dar până a nu fi ajuns la ultima strofă, calitatea tainei este incontestabilă: "Cum te găseşti, uşoară zburătoare, / Zăcând aici, pe-o margine de drum, / Şi nu dormind într-un polen de floare, / Învăluită-n aur şi parfum? // Neascultând de vântul de la stup, / Te-ai aruncat în plasa verde-a zilei / Şi darurile-acum, ale zambilei, / Puterile-amorţite ţi le rup. // Voind să duci tezaurul de ceară, / Te prăbuşişi din drumul cel înalt. / Cine-o să vie, trupul tău de-afară / Să-l caute şi-n jur să sufle cald? // Cu aripa-n ţărână şi în vis, / Strânge la piept comoara ta deplină. / Cât te iubesc, frumoasa mea albină, / Că sarcina chemării te-a ucis! "
Aceeaşi observaţie rămâne valabilă şi pentru "Albatrosul" lui Charles Baudelaire, în care denumirea păsării (helas) apare în strofa a doua a memorabilei poezii.
Nu putem vorbi despre enigmele în versuri create de marii poeţi fără a aminti de inspiratele traduceri din Heredia, aparţinând regretatului rebusist şi poet Florentin Titus Vasilescu. Nu mai ştiu azi dacă printre numeroasele sale tipărituri nu figurează şi următorul sonet al al poetului parnasian, transpus în româneşte cu mai bine de jumătate de secol în urmă de Nicolae Timiran: " Prin câte reci oceane, prin câte aspre ierne / Nici tu nu ştii, uşoară minune sidefată! / Te-ai învârtit în hăuri verzui , învolburată, / În vasta legănare a undei ce se cerne? // Acum, sub cer, culcată pe aurite perne / Visezi pe liniştita arenă departată. / Speranţa ta e însă amarnic înşelată, / Căci tot răsună-n tine oceanele eterne. // Mi-e sufletul de-o vreme o carceră sonoră: / Ca tine el suspină întruna şi imploră / Duioasele refrene din vechile chemări; / Când inima, de chipul ei scump o mai simt plină / Aud şi eu în taină ca marea în surdină / Vuind încet furtuna din depărtate zări."
Soluţia, aflată la îndemâna oricui, ar fi: scoica.
Enigmele în versuri fac parte din elita problemelor rebusiste, atât prin măiestria cu care au fost realizate de mari poeţi ai lumii (faptul că au fost create involuntar exclude până şi ideea de joc!), cât şi prin satisfacţia estetică oferită dezlegătorului. Amatorilor dispuşi să creioneze de aici înainte enigme, le revine o sarcină dificilă. Nefiind constrânşi să utilizeze anumite cuvinte obligatorii (ca la ligamente, acrostihuri sau metagrame ), autorii acestor poezii trebuie să apeleze constant la metaforă şi să fie în stare s-o facă să strălucească. Dar aici - intrăm în competiţie cu Arghezi, Baudelaire sau Heredia!
"Visezi pe liniştita arenă departată"
RăspundețiȘtergereNeah, nu are sens ... Dar, ştiind că în spaniolă arena egal nisip, ne dăm seama că Timiran a greşit